Povestea adopției copilului născut de Adina Vasilica Ciuciu cunoscută ca și Adina Barbu, ridică întrebări serioase despre modul în care, la începutul anilor 2000, un minor ajungea să fie adoptat în străinătate, chiar și atunci când identitatea părinților era cunoscută.
Relația dintre Adina Barbu și Silviu Baga a început în 1997 și a durat pana în iulie 2022. În acest interval, la 1 septembrie 1999, Adina, minoră la acel moment, a dat naștere unui băiat, Silviu-Adrian. Circumstanțele din jurul nașterii sunt însă neclare încă de la început, în acest sens existând 2 versiuni contradictorii:
În acest context apare numele Azota Popescu, președinte a Asociației Chatarsis implicate în adopții internaționale. Potrivit propriilor declarații făcute ulterior în presă, aceasta a confirmat că, prin intermediul organizației sale, copilul a fost adoptat de o familie de arhitecți din Europa. Așadar, nu vorbim despre un caz anonim, în care identitatea părinților biologici era necunoscută sau imposibil de stabilit, ci despre o situație în care atât mama, cât și tatăl puteau fi identificați.
Mai mult, dacă tatăl copilului, Silviu Baga, a declarat ulterior că își dorea să-și crească fiul, această afirmație schimbă radical perspectiva asupra cazului. Dacă tatăl își revendica copilul, apare întrebarea fundamentală: Cum a fost posibil ca minorul să fie declarat adoptabil și, mai mult, să fie trimis în străinătate?
În mod normal, procedurile de adopție – chiar și în perioada respectivă, când legislația era mai permisivă decât astăzi – presupuneau verificări privind existența rudelor biologice și disponibilitatea acestora de a prelua copilul. Ori, în acest caz, există indicii că aceste verificări fie nu au fost făcute cu rigurozitate, fie au fost ignorate. Faptul că numele tatălui nu apare în certificatul de naștere ridică suspiciuni suplimentare: a fost aceasta o omisiune accidentală sau o decizie deliberată menită să faciliteze declararea copilului ca fiind „fără tată cunoscut”?
Rolul jucat de Azota Popescu devine astfel central. În calitate de reprezentant al unei asociații implicate direct în procesul de adopție, aceasta ar fi avut obligația de a se asigura că toate demersurile respectă nu doar litera legii, ci și interesul superior al copilului – care, în mod firesc, include și menținerea legăturilor cu familia biologică, atunci când aceasta există și este dispusă să se implice.
Se ridică, așadar, întrebări legitime:
De ce nu a fost căutat sau informat tatăl înainte de finalizarea adopției?
De ce nu s-a încercat plasarea copilului în familia extinsă, dacă tatăl sau rudele acestuia erau disponibile?
Și, poate cea mai sensibilă întrebare: A existat vreun interes material în facilitarea acestei adopții internaționale?
În acea perioadă, România era deja sub lupa organismelor internaționale din cauza numărului mare de adopții externe și a suspiciunilor privind existența unor rețele care profitau de vulnerabilitatea familiilor. În acest context, orice caz în care un copil ajunge în străinătate, deși are părinți identificabili, devine cu atât mai problematic.
Chiar dacă Azota Popescu a susținut că nu au existat beneficii materiale, lipsa de transparență și contradicțiile din poveste lasă loc de interpretări. Faptul că un copil român a fost adoptat de o familie din Europa, în condițiile în care tatăl biologic afirmă că și-l dorea, ridică suspiciuni care nu pot fi ignorate.
Acest caz nu este doar o poveste individuală, ci un posibil exemplu al modului în care sistemul de adopții putea fi vulnerabil la abuzuri. Iar întrebarea rămâne deschisă: a fost această adopție un act pur umanitar sau rezultatul unor mecanisme mai puțin transparente, în care interesul copilului a fost, poate, trecut în plan secund?
VA URMA
★ 06.04.2025 ★
