Gabriel Andronache pare decis să se lipească de încă un mandat exact ca scaietele de oaie — doar că, de data asta, oaia și-a găsit-o singur și o mângâie zilnic, cu o obediență care depășește orice limită a bunului-simț politic. Singurul deputat de Brașov care, din câte se vede, e atât de „interesat” de oraș încât a uitat și unde e Strada Republicii, reapare în peisaj cu aceeași propagandă ieftină, atât de transparentă încât ar putea fi citită și de pe lună.
Discursul lui nu mai este demult unul politic, ci o demonstrație penibilă de lingușeală. În cazul lui, pupatul șefului în cur nu mai e metaforă, ci strategie declarată. Vorba românului — „cine pupă-n cur șefia, își asigură veșnicia” — pare să fi devenit deviza după care își conduce întreaga activitate. Nu există poziție, nu există opinie autentică, nu există coloană vertebrală — doar reflexul condiționat de a spune exact ce trebuie pentru a-i face pe plac celui de sus.
Într-un context în care România se zbate sub o inflație de aproape 10%, cu proteste aproape zilnice în fața Palatului Victoria și cu o instabilitate care apasă ca o sabie a lui Damocles asupra întregii societăți, Andronache reușește performanța grotească de a-l susține fără rezerve pe Ilie Bolojan, de parcă realitatea ar fi doar un inconvenient minor. Țara e în haos, dar pentru el liniștea șefului contează mai mult decât orice adevăr incomod.
Mai mult, își livrează declarațiile cu o siguranță ridicolă, de parcă vocea lui ar avea vreo greutate reală în partid. „PNL nu va mai intra într-o coaliție alături de PSD”, spune el, cu aplombul unui om care confundă dorința personală cu realitatea politică. „Premierul Bolojan are mandatul să continue lupta pentru reforme” - o frază care sună mai degrabă ca o temă de casă recitată corect decât ca o convingere autentică. Orbul nu le vede, dar le potrivește, iar Andronache pare să fie perfect în acest rol.
Sursele „de presă” dislexice d.p.d.v. gramatical ce îl promovează nu fac decât să completeze tabloul. Platforme obscure, unde aparițiile se negociază mai degrabă financiar decât editorial, devin portavocea unui politician care nu mai are alt capital decât obediența. Când jurnalismul se cumpără, iar mesajele se livrează la comandă, nu mai vorbim despre informare, ci despre o farsă prost regizată. Până la urma urmei, atunci când banii de la Compania APA nu mai au serie, ai lui Andronache sigur au.
În spatele acestui comportament se ascunde o frică evidentă: frica de a deveni irelevant, de a ajunge împărțitor de calendare în fața Aro Palace, de a dispărea complet din peisajul politic. Iar când simți că scaunul îți fuge de sub tine, faci orice - absolut orice - ca să mai prinzi încă patru ani. Îți abandonezi demnitatea, îți calci în picioare principiile (dacă au existat vreodată) și te transformi într-un instrument docil.
Snobismul lui Andronache nu vine din rafinament, ci dintr-o disperare mascată prost. Este genul de politician care confundă loialitatea cu slugărnicia și care crede că obediența zgomotoasă poate ține loc de competență. Moralitatea devine opțională, iar bunul-simț - un obstacol inutil.
În final, nu rămâne decât imaginea unui om care, conștient că nu mai are priză reală la public, încearcă să-și conserve poziția printr-un spectacol jenant de lingușeală. Un spectacol în care fiecare replică sună fals, fiecare gest trădează interesul personal, iar fiecare apariție publică nu face decât să confirme același lucru: nu mai e vorba despre politică, ci despre supraviețuire cu orice preț.
Se lipește de scaun ca scaiul de oaie,
Cu vorba-i dulce și cu mintea-i bălaie,
Pupă în cur, amăgește tiparul,
Și-și vinde obrazul mai ieftin ca ziarul.
★ 04.05.2026 ★
