Fiindcă autobiografia romanțată și prea puțin obiectivă a fostului staroste județean al liberalilor, înainte al pediștilor, Aristotel Căncescu (zis și „Bebele Ofeliei”), nu beneficiază de vreo prefață, sau postfață, lacune reliefate în prima parte a analizei axiologice și hermeneutice a textului propus de autor, ne propunem direcția programatică a celei de-a doua părți ale articolului de introducere în opera sa ca fiind introspecția în cele mai fundamentale sentimente ce l-au ghidonat pe acesta prin meandrele concretului carierei sale politice și administrative, dar mai ales în demersul autobiografic, Aroganța și Frica.
Două instincte fundamentale a căror depozitar neurologic este nucleul amigdalan, sau „creierul de șopârlă”, un vestigiu arhaic al creierului ardipitecian nedezvoltat încă în cel al Homo Sapiens Sapiens, încă de acum șase milioane de ani.
Aroganța omului politic Aristotel Căncescu era de notorietate nu numai în arealul brașovean ci și la București, prin rapacitate și dibăcie persuasivă acesta devenind unul dintre primii cinci lideri naționali ai liberalilor.
Din excursul analitic și epitomic întreprins de subsemnatul în paginile autobiografiei sale transpare nedisimulat imensa sa aroganță când evocă momentele definitorii ale devenirii sale politice în cele mai înalte funcții județene, respectiva devenire revenindu-i meritocratic exclusiv lui însuși, orice aport al altor acoliți sau aliați, după caz, fiind trecut invariabil la note de subsol ale autobiografiei, la figurat vorbind, pentru că frugala sa emanație literară nu conține de facto așa ceva.
Este cazul subdimensionării sprijinului fundamental asigurat timp de două decenii după Revoluție, de Vasile Bran bunului său prieten „Bebe” Căncescu, acesta propulsându-l meteoric în poziția de senator al PD Brașov după Revoluție, apoi vicepreședinte al PD Brașov, după care Bran obținându-i chiar președinția Consiliului Județean în anul 2000, printr-o lucrare politică rar întâlnită la Brașov prin perfiditatea ei, manevrând liderii județeni ai PRM și UDMR precum maestrul păpușar la bâlci în favoarea candidaturii lui „Bebe” și convingându-l neverosimil pe însuși Adrian Taropa, dușmanul de moarte al lui Căncescu, să-l voteze pe acesta președinte în plenul C.J. după alegerile locale din acel an.
Aceste aspecte sunt trecute bineînțeles sub tăcere de autor în autobiografia cu pricina, dealtminteri pe întregul parcurs de decenii al amiciției dintre cei doi corifei ai PD-ului inițial Căncescu manifestând față de Bran un dispreț vizibil, datorită a ceea ce considera el o dotare intelectuală mai modestă a lui Vasile Bran, aspect pe care autorul biografiei nu ezita cu fiece ocazie să-l împărtășească cu aroganța-i bine știută sicofanților și partenerilor săi politici, precum și instituționali.
Din perspectiva Aroganței, care-i circumscrie opera precum un halou pâclos al unei penumbre insidioase, consemnăm diferitele raportări ale autorului la personalități ale vieții publice naționale și locale, identificate dogmatic, simplist și bivalent ca fiind dușmani, și/sau prieteni, cu tendința irefutabilă de a se supradimensiona în raport cu acestea.
Fragmentele ce-i evocă pe Petre Roman, pe Tăriceanu și pe Hellvig, Băsescu sau Iohannis. la nivel național, sau pe Bran, Ghișe, Lepșa, Niță, Nicolae Vlad Popa sau Veștea, la nivel local, sunt relevante pentru apreciera subiectivă autoflatantă a autorului în cursul expozeului său autobiografic, desigur grevat de lacune insurmontabile pe care vom încerca a le umple cu cunoștiințele proprii ale subsemnatului, dar și cu acelea ale principalelor personaje politice brașovene ale timpului.
De un atare tratament stilistic au parte și realizările, precum și nerealizările sale administrative, primele fiind de facto și invariabil numai produsul acțional al lui însuși, iar celelalte fiind de regulă din vina altora. De o atenție specială se bucură și latura sa de cunoscător al ungherelor absconse ale siajului politicii la nivel înalt, în special în ce privește expertiza supradimensionată a autorului asupra capacităților sale de a desluși treburile întunecate și întortocheate ale serviciilor de informații românești, de multe ori simplistă și nerafinată, aspect pentru care a și plătit un preț greu în cursul anchetelor penale, ce l-au avut ca subiect preferat. Căci, nu-i așa, în veci nepătrunse vor rămâne căile Domnului și ale spionajului! Și aici vom întreprinde cuvenitele ajustări calitative și cantitative ale stării de fapt la confluența dintre autor și respectivele servicii de informații în acei ani.
Frica de a dezvălui rezidă în teama de consecințe nedorite.
Un alt sentiment călăuzitor, ce-i străbate autobiografia lui Aristotel Căncescu, este Frica. Textul analizat abundă de dezvăluiri despre tot felul de aranjamente în spatele ușilor închise, însă când se referă la experiența traumatizantă a anchetării, a condamnării și a încarcerării autorului, nominalizările celor considerați vinovați sunt dintr-o dată trecute sub tăcere, deși lamentarea acestuia se întinde pe pagini întregi, deplângându-și soarta și acuzând nedreptățile suferite.
Nici procurorul de caz nu este nominalizat, nici judecătorii de la Tribunal, curtea de Apel și de la Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt deconspirați, semn că frica încă îi transpare prin toți porii, la momentul acestui articol Căncescu fiind încă încarcerat în penitenciar.
Nu sunt demascați nici martorii acuzării, conspirați sau nu, nici ofițerii de informații care au contribuit la întocmirea dosarului și a probelor adecvate, prin interceptări telefonice și ambientale.
Mai mult, din sfera politicului autorul este deosebit de atent să nu deranjeze persoane puternice care sunt încă în funcții, precum Adrian Veștea, sau George Scripcaru, limitându-se cu aprecierile negative la personaje trecute ale politicului brașovean.
Se pare că într-un final viața l-a învățat pe Căncescu „prudenția” când vine vorba de personaje care-i pot aduce daune ireparabile, departament al înțelepciunii care-i lipsea cu desăvârșire când era cocoțat în cele mai înalte sfere ale puterii.
Un aspect des întâlnit în cazul acelora care, prin autoipostaziere, își supradimensionează realizările și își arogă merite excepționale și fantasmagorice, este întâlnit și în cazul autobiografiei de față, anume etichetarea unor concepte și înfăptuiri ca fiind ale autorului , când în realitate aparțin altora. Exemplul cel mai elocvent fiind Aeroportul Brașov.
Desigur, unele din realizările menționate, a căror paternitate este exhibată de autor, chiar dacă grandilocvent, sunt realități indiscutabile și vor fi atribuite ca atare în introspecția de față.
Revenind la aroganța ce-i străbate opera ca un fir roșu de la început până la sfârșit nu ne putem abține un puseu de ilaritate, trecându-i în revistă și sfaturile pentru popor și pentru țară, pentru brașoveni și pentru politicieni, expuse pe un ton condescendent, ce s-ar dori a constitui epifanii pentru cei ce mărșăluiesc mai departe pe coridioarele întortocheate ale puterii politice. Iar aprecierile ce debordează de truisme ale lui Căncescu asupra situației internaționale aproape că ne lasă fără grai, nerevenindu-ne din uluiala indusă de revelațiile sale. Precum, de exemplu, constatarea autorului anume că în democrație e mai bine decât în dictatură, constatare fără de care eram pierduți, vorba lui Toma Caragiu.
Cam acestea ar fi câteva coordonate ale unei analize frugale și concentrate ale autobiografiei lui Aristotel Căncescu, eiptoma unui demers jurnalistic ce încearcă o prefațare a acesteia, în absența uneia desemnate de autor, urmând ca în articolele viitoare să descindem în analiza și sinteza pe text, dobândind astfel claritate asupra demersului său autobiografic.
Libiu Mateescu ★ 21 iul. 2025
