Asociațiunea ASTRA, această venerabilă instituție născută în 1861 la Sibiu și plimbată cu folos prin conștiința culturală a românilor, are la Brașov o istorie cât se poate de serioasă – cel puțin pe hârtie. Despărțământul Brașov, moștenitorul unui zdravăn patrimoniu imobiliar (în special în centrul Brașovului), a bifat cândva realizări care chiar contau: Conservatorul de muzică în 1931, Muzeul Regional în 1937 și, desigur, evenimentele de anvergură de prin 1862. Pe scurt, oameni care construiau ceva, nu doar vorbeau despre asta.
Astăzi, însă, printre membrii ASTRA își fac loc scriitorii de bază ai urbei — oameni serioși, cu operă, nu doar cu opinii. Tocmai de aceea, accesul în această „elită” a devenit un fel de medalie pe care o vânează și figuri mai… decorative ale literaturii locale. De exemplu, domnul Eugen Târnovan, un nume care revine periodic nu pentru vreo capodoperă literară, ci pentru capacitatea de a apărea exact unde trebuie și de a lipsi exact când contează.
Căci, ce să vezi, tocmai când ar fi fost momentul să-și confirme vocația de scriitor printre cei consacrați, domnul Eugen Târnovan este plecat în concediu, probabil meditând profund la cum s-i mai lase cu buza umflată pe șefii instituțiilor de forță și pe cei ai serviciilor publice deconcentrate din Brașov, sau poate la cum se tunde iarba, de tot felul de grădinari „britanici” care privesc stelele în nopțile cu… stele. O absență strategică, am putea spune, dacă nu ar fi deja un tipar.
Între timp, ședințele ASTRA merg înainte, cu aceleași dileme existențiale ale scriitorilor și cu primirea novicilor care încă mai au cerneala neuscată pe titlu. Un fel de ritual inițiatic unde unii vin cu manuscrise, iar alții cu recomandările… mai puțin literare, dar duhovnicește susținute de către „Sfântul Nicolae” îmbrăcat în sutană.
Pentru că, în lipsă de prezență personală, domnul Târnovan beneficiază de influență preoțească. Sau cel puțin așa pare, dacă ne luăm după modul în care își gasește „recomandări” din partea unor personaje pitorești, inclusiv de un preot cunoscut mai degrabă pentru zelul său combativ față de ucrainence decât pentru subtilități culturale. Un gest care ridică inevitabil sprâncenele celor care încă mai cred că literatura nu se face cu relații.
Și aici începe adevărata comedie: în jurul domnului Târnovan pare să graviteze o mică galaxie de subordonați – șefi de instituții, funcționari, oameni din structuri care, teoretic, ar trebui să aibă propriul discernământ. Practic însă, priviți din exterior, par mai degrabă niște păpuși bine lustruite, mișcate discret de sforile unui „lider” care nu ratează nicio ocazie să-și demonstreze… omniprezența în absență.
Garda de Mediu? Probabil în poziție de drepți. Spitalul Militar? Cu raportul pregătit. Departamentul de arme și muniții din Rulmentu? La dispoziție. Curtea de Apel Brasov. Desigur. Protopopiatul? Cu binecuvântarea inclusă. Toți, aparent, în aceeași orchestră unde dirijorul lipsește fizic, dar își face simțită bagheta.
Rămâne de văzut dacă această recomandare „de prestigiu”, venită prin intermediul unui prieten în straie sfinte și cu largi conexiuni administrative, va confirma legenda sau o va spulbera. Până atunci, spectacolul continuă, iar noi nu putem decât să urmărim dacă păpușile mai dansează sau dacă, într-un moment de luciditate, vor observa și ele sforile.
